De ce ne este frică să vorbim în public?

Frica de vorbit în public (sau glossophobia, dacă vrei să te dai mare) este una dintre cele mai întâlnite fobii. În topuri făcute în Statele Unite, apare printre primele trei fobii, alături de frica de șerpi și de păianjeni. Oamenii nu sunt la fel de speriați nici măcar de moarte – Seinfeld glumea că dintre cei prezenți de la o inmormântare, mai mulți ar prefera să fie în coșciug, decât să zică câteva cuvinte despre cel decedat.

Dar de ce ne este mai frică de vorbitul în public decât de moarte? Pentru că este vorba, de fapt, tot de moarte – una urâtă și chinuitoare. Oamenii sunt ființe sociale, iar pe vremea când trăiam în peșteri și o zi proastă la birou era aia în care sfârșeai în colții vreunui carnivor, grupul de oameni, comunitatea în care trăiai, îți oferea protecția și resursele de care aveai nevoie. Dacă însă grupul te ostraciza și te alunga, urma o moarte nu foarte plăcută, fie că mureai de foame, fie că ajutai vreun animal să nu moară de foame. De aceea oamenii au o nevoie subconștientă de a fi plăcuți de cei din jur, iar într-o situație în care ești pus în fața lor și ei sunt atenți la tine, creierul tău preistoric îți va zice că e chestiune de viață și de moarte.

Pe lângă asta, e greu să nu te simți amenințat când ai câteva zeci sau sute de perechi de ochi ațintite asupra ta. Imagineaza-ți că ieși pe stradă și o mulțime te asteaptă și se uită la tine fără să zică nimic. Gorilele interpretează privitul direct în ochi ca un semn de agresiune – poate credeți, doar pentru că ne culegem bananele de pe rafturile magazinelor și nu din copac, că suntem cu mult mai avansați, însă răspunsul pe care îl generează o situație de frică sau stres este foarte asemănător, atât la animale, cât și la oameni.

Iar acest răspuns este de “luptă sau fugi” (fight or flight), răspuns care a venit ca o adaptare evolutivă – atunci când te confrunți cu o situație periculoasă, nu ai timp să stai și să analizezi ce se întâmplă și ce ar trebui să faci. Trebuie să fii pregătit pentru luptă sau pentru fugă instant și asta se poate realiza doar printr-un automatism inconștient. Iar de acest lucru se ocupă exact partea creierului care se ocupă de funcții pe care nu le controlăm conștient, cum ar fi bătăile inimii sau respirația în momentele în care nu încercăm să ne-o controlăm voit – sistemul nervos autonom.

Într-o variantă simplistă de împărțire a zonelor creierului și care nu mai este atât de folosită, acestui sistem nervos autonom i se zice creierul reptilian. Voi folosi și eu această denumire pentru că e mult mai ușor de ținut minte, iar atunci când sunteți în fața unui public, gata să țineți o cuvântare și inima v-o ia la trap, în timp ce gura vi se usucă și vă umpleți de sudori (și nu ca în bancul cu sudorii), aduceți-vă aminte asta: din cauza creierului reptilian vi se întâmplă asta. Însă nu sunteți o reptilă, ca domnul la cămașă din poza de la începutul articolului așa că trebuie să conștientizați ce se întâmplă cu voi și conștientizarea ar trebui să fie primul pas în rezolvarea acestei probleme.

Ce se întâmplă cu voi când creierul reptilian decide că sunteți amenințați? Păi declanșează o cascadă de hormoni – adrenalină, noradrenalină, testosteron, estrogen și cortizol, care te fac să fii pe moment mai puternic și mai rapid, gata de luptă sau de fugă. Sau de amandouă, dacă ești adeptul tacticii “dă bucata și fugi”. Asta e perfect dacă vrei să îți bați audiența, însă nu e atât de bine daca nu vrei sau nu ți se dă voie. De ce? Pentru că manifestările fiziologice care însoțesc această stare de “luptă sau fugi” sunt cele de mai jos :

  • Accelerarea pulsului și a respirației;
  • Tremurat;
  • Ridicarea părului pe tine – piele de găină;
  • Gură uscată;
  • Pupile dilatate și viziune de tunel;
  • Nu mai auzi bine;
  • Palme transpirate;
  • Poți să te înroșești sau dimpotrivă, să pălești;
  • Digestia aproape ți se oprește.

Sună cunoscute aceste manifestări? Dacă ați avut ocazia să vorbiți în public, probabil că da. Mark Twain zicea (în traducerea mea aproximativă):

“Sunt două tipuri de vorbitori. Cei ce devin agitați și cei ce mint că nu”.

După farsele pe care le fac, japonezii își merită renumele de popor crud, însă farsa de la începutul filmulețului ne arată destul de bine răspunsul de “fugi sau luptă” în acțiune – https://youtu.be/VGW-cfP3CqE Vă garantez că cei din filmuleț au simțit o parte din efectele descrise mai sus și e și normal când o mulțime se repede spre tine. Nu e normal când ții un discurs și asta trebuie să reamintiți de fiecare dată reptilei din voi.

Nu voi vorbi acum de ce poți face ca să te descurci mai bine, însă vă dau mic bonus: fiți întotdeauna conștienți că publicul vrea ca voi să reușiți atunci când sunteți în fața lui. Publicul vrea să audă o poveste bună, publicul vrea o prezentare reușită. Nu o să mă duc să vizionez un film, sperând ca el să fie prost. Chiar dacă aș fi obligat să merg la acel film (pentru că se întămplă deseori în medii corporatiste să participi la prezentări la care nu ai vrea neapărat să asiști), nu sunt un masochist – dacă tot trebuie să stau o oră sau două sau cât trebuie să stau, prefer să mă uit la ceva bun.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă un like paginii de Facebook Movers and Shakers – o poți face aici – sau poți afla 3 sfaturi pentru a fi un vorbitor mai bun și să o faci după aceea.

Comentează articolul

Citește și: