Despre furnici, limite și ulei de șarpe

Văzusem de curând un filmuleț pe Facebook, cu o furnică pe un perete, în jurul căreia o mână anonimă trasa un cerc cu un marker, iar furnica se tot învârte și nu poate să iasă din cercul trasat. Filmulețul proclama la sfârșit, triumfător: “LIMITS exist only in the MIND”. “Limitele există doar în minte” –  lâsănd la o parte caracterul simplisto-coehlian al afirmației, sunt două probleme cu acest filmuleț.

Una ar fi antropormofizarea furnicii, atribuirea unor însușiri umane unui animal, doar pentru a explica comportamente umane – chiar dacă ar fi adevărat că furnica este prinsă în limitele unui cerc doar desenat (ceea ce nu este adevărat și asta e problema a doua), nu ar însemna nimic, dintr-un motiv foarte simplu. Furnica nu este om. Și nici omul nu este furnică. Chiar dacă animalele sunt des folosite pentru a testa diferite teorii sau medicamente, sau proceduri chirurgicale, rezultatele respective sunt cu adevărat concludente doar în momentul în care ele se verifică și pe un număr mare de oameni. Cu atât mai mult când vorbim despre niște procese cognitive și vorbim despre două ființe foarte diferite, o insectă și un mamifer, prima cu un creier cu 250.000 de neuroni și a doua cu 86 de miliarde de neuroni. Comportamentul furnicii nu este cel al omului, noi nu comunicăm prin mirosuri sau când o facem, prin mijloace de transport aglomerate, nu este o comunicare plăcută sau eficientă.

Și asta ne aduce la a doua problemă, furncile au un simț extraordinar de dezvoltat al mirosului, mult mai bun decât al omului și al altor insecte. Iar daca o să trasezi o dâră de chimicale dintr-un marker in jurul ei, efectul pentru un simț foarte dezvoltat al mirosului ar fi echivalentul unui spray iritant pulverizat în față unui om. Echivalentul “experimentului” ar fi să îl iei pe autor, care e un fel de coach / guru de dezvoltare personală de pe afară, să desenezi un cerc în jurul lui și de fiecare dată când se apropie de marginea cercului, să îl pulverizezi cu un spray lacrimogen în față, în timp ce îi strigi lozinci încurajatoare despre limite. Exagerez, poate furnica doar își pierduse dâra de feromoni pe care o urmărea, tot din cauza chimicalelor și încerca să o regăsească, însă filmul acesta arată și de ce pentru unii oameni, dezvoltarea personală are un renume prost.

Clark_Stanley's_Snake_Oil_Liniment

Iar motivele pentru care se întâmplă asta este ca există multă superficialitate, senzaționalism și mulți vânzători de snake oil . Uleiul de șarpe era șmecheria la modă prin secolul 18 și începutul secolului 19, iar așa-ziși doctori umblau prin Statele Unite din oraș în oraș vânzând ulei de șarpe, care ar fi trebuit să îți vindece orice boală, dar care nu făcea nimic și deseori nici măcar nu conținea urmă de șarpe. În ziua de azi, asta se întâmplă nu doar printre cei care le vând publicului ci și printre cei care fac știința din spate, din cauza sistemului care există și care încurajează ca oamenii de știință să publice cât mai mult iar de asta depinde banii pe care îi atrag pentru ei și pentru studiile lor – John Oliver are o emisiune bună despre cum funcționează treburile în lumea studiilor științifice – https://youtu.be/0Rnq1NpHdmw. Datorită sistemului apăreau toate studiile alea despre care citeam în ziare și începeau cu “cercetătorii britanici au descoperit…” – cu cât mai senzaționalistă concluzia studiului, cu atât ai șanse mai mari să fii publicat.

Un studiu relevant ar trebui să fie dublu orb, randomizat, controlat pentru placebo, pe un număr suficient de subiecți și mai ales, ar trebui să poată fi replicat – însă cum spunea cineva în emisiunea lui John Oliver, nu există la fel de mulți bani și la fel de mult interes pentru studiile în care se verifică alte studii și de aceea ne trezim cu o grămadă de studii exploratorii, iar 50-70% din ele nu pot fi replicate (puteți citi mai multe pe Wikipedia – https://en.wikipedia.org/wiki/Replication_crisis). Una dintre metodele prin care poți scoate un studiu care să pară ok, chiar dacă nu este, este p-hacking. În loc să să verifici o singură ipoteză printr-un studiu,  alegi un număr mare de ipoteze, monitorizezi cât mai multe variabile, iar în momentul în care există corelație între două sau mai multe, ți-ai găsit și ipoteza pe care o să o susții ca fiind adevărată. Statistic vorbind, dacă alegi suficient de multe variabile, nu ai cum să nu găsești unele care sunt corelate – astfel ajungi să vezi ca rata divorțurilor din Maine este corelată cu consumul de margarină, consumul de brânză pe cap de locuitor cu cei care mor încurcându-se în propriile așternuturi sau lansarea filmelor în care joaca Nicolas Cage cu numărul oamenilor care mor înecați într-o piscină – deși la câte filme proaste a scos în ultimii ani, s-ar putea să fie ceva acolo, poate unii cinefili nu au mai suportat și au preferat să se înece. Puteți citi despre alte câteva exemple aici – http://www.tylervigen.com/spurious-correlations – iar aceste exemple demonstrează că deși unele variabile par a fi corelate, nu există o legătura de cauzalitate între ele.

Înseamnă asta că știința nu funcționează? Nu, nu înseamnă asta, înseamnă doar că trebuie să fii mai sceptic, știința bine făcută funcționează. E ca în viață, dacă ceva sună prea bine sau prea senzaționalist (cum ar fi paginile de Facebook care zic că dau un Range Rover pentru cei care dau like), probabil că nu este adevărat – așa că dacă citești un articol în Time care susține că mirositul flatulațiilor previne cancerul (da, au publicat așa ceva), nu te repezi să te îndopi cu fasole si varză și caută studiul original, care nu spune așa ceva. Iar asta e o altă problemă actuală, sutele și miile de articole pe care le poți găsi pe internet și care susțin tot felul de neadevăruri și trebuie să forezi după studiile din spate. Ca exemplu, ce văzusem de curând, cum mersul desculț pe pământ te încarcă cu electroni din scoarța terestră și asta te face să fii minunat. Iar dacă forezi un pic, vezi că singurele studii făcute, de mântuială de altfel, sunt făcute de un doctor care e acționar la o firmă care vinde niște preșulete pe care le pui sub cearceaf și pe care le conectezi la pământ, ca să poți primi electronii ăia în timp ce dormi. Snake oil. Sau un subiect vehiculat mult – neuronii-oglindă – despre care de fapt nu se știu prea multe și au fost mai mult studiați la maimuțe și nu la oameni, pentru că e mai greu în ziua de azi să descăpăcești un om și să îi umbli în creier. Snake oil.

Astfel de informații sunt des vehiculate în dezvoltarea personală și au și succes. De ce? Pentru că oamenii au nevoie să creadă în ceva, iar cum în secolul 21 religia nu mai are la fel de mult succes, folosesc dictonul “crede și nu cerceta” în alte domenii, de la dezvoltare personală la cure de slăbire la orice altceva. Iar oamenii care vor să creadă în ceva sunt mai puțin interesați de adevăr, pentru că deseori acesta nu este la fel de magic, minunat sau ușor de obținut ca în ce cred ei. Și atunci de ce să nu vinzi ceva ce are priză la public și în domeniul dezvoltării personale? De ce să nu vinzi magie în loc de adevăr? De ce să nu vinzi chestii care sună bine dar care nu au nicio practicalitate? De ce să nu încercuiești furnici cu markerul și să vorbești despre limite?

 

Dacă ți-a plăcut articolul, dă un like paginii de Facebook Movers and Shakers – o poți face aici.

Comentează articolul

Citește și: