Să nu îți fie frică de frică.

Dacă oamenii nu ar fi fost capabili de frică, maimuțele ar fi acum cele mai evoluate ființe de pe planetă. Noi am fi sfârșit pe masa altor specii, de care nu am fi fugit și nu ne-am fi apărat, pentru că nu am fi cunoscut ce e aia frică. Fuga e rușinoasă pentru individ, dar sănătoasă pentru supraviețuirea speciei. Însă problema apare, așa cum discutam și în articolul despre vorbitul în public, când nu există niciun pericol real, iar frica devine contraproductivă.

Conform DEX, frica este o “stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar.”. Partea finală a definiției este de remarcat: “sau imaginar”. De ce? Pentru că acolo se trasează si linia dintre frica folositoare, cea care te face să sari din fața unei mașini care vine înspre tine cu viteză, și cea neproductivă, care te face să tremuri înaintea unui discurs.

Gândiți-vă la o antilopă care paște. Apare un leu care vrea să o mănânce, în antilopă se declanșează mecanismul fugi ori luptă, fuge speriată. Scapă și se întoarce la păscut. Pentru ea, perioada de stres dată de frică, de eliberarea de hormoni care o ajută să scape, s-a terminat. Nu stă să se gândească dacă data viitoare va fi prinsă de leu. Dacă nu cumva un cunoscut sau poate iedul ei va fi următoarea victimă. Dacă nu cumva va fi nemachiată sau ne-epilată când o prinde leul. Dacă ar face asta, i-ar fi frică și atunci când nu e niciun leu in preajmă. Permanent sub stresul hormonilor eliberați de frică, ar dezvolta simptome adverse, ar avea deficiențe cognitive, s-ar putea imbolnăvi de inimă, de astm sau de o altă afecțiune din multele provocate de stres.

Pentru oameni, stresul este un pericol real. Ne construim povești pesimiste despre viitor și ne speriem singuri de ce s-ar putea întâmpla, chiar dacă acele evenimente au șanse infime să se întâmple. Ca nevasta din povestea lui Creangă, care bocea de mama focului că îi va muri copilul strivit de drobul de sare. Asta e frica neproductivă, cea care nu te salvează de un pericol, ci dimpotrivă, te poate face să te îmbolnăvești.

Vorbeam mai astă vară cu un prieten despre o cunoștiință a cărei viața era afectată de frică, nu ceva cu cauze reale, cât de frica de evenimente viitoare care ar putea merge prost. Și nu vorbim de ceva major, de viață și de moarte, de pisici răsturnând droburi de sare pe copii, ci mai degrabă de acea frică de a nu reuși să te comporți adecvat în situații întâlnite în viața de zi cu zi, fie vorba de viața profesională sau personală. Discuția respectivă mi-a adus aminte de momente în care am fost și eu surprins de cât de paralizantă poate fi frica.

Acum câțiva ani am participat la proba de ștafetă a triathlonului de la Mogoșoaia. Pentru că nu le am cu bicicleta și de fapt, nu aveam și nici nu am una, iar la alergat eram mai lent decât prietenul care a făcut proba de alergat, am zis să fac eu proba de înot. Asta în condițiile în care învățasem să înot cu vreun an și ceva înainte și era și prima oară când înotam în apă deschisă.

Cu 10 minute înainte de start, intru pentru prima oară în viața mea să înot într-un lac. Cum iarna nu e ca vara, nici lacul Mogoșoaia nu e ca piscina de la Worldclass. Foarte primitor lacul, prea primitor. La fiecare pas, mă afund în nămol până la glezne, stârnind din când în când câte un melc de apă. Toată treaba începe să arate ca o gigantică ciorbă de melci în care concurenții se chinuie să găsească un punct solid sub picioarele lor sau se resemnează să rămână inămoliți. Eu și alții în jurul meu facem un fel de echilibristică acvatică – găsești câte o piatră (și ale naibii, mici mai erau pietrele din lac) și încerci să te sprijini, pe vârful degetelor, până la inevitabila reîntoarcere în nămol. Și ia-o de la capăt, până când apa în care stăm e mai mult noroi decât apă.

Dacă aveam emoții când am intrat, acum de-abia aștept să se dea startul și să plecăm odată din ciorba de melci. Și momentul vine, iar ciorba începe brusc să fiarbă. Brațele concurenților încep sa zboare în jurul meu, lovind apa, iar acum mă simt ca un somon care urcă pe un râu. Cred că ați văzut cu toții la televizor secvențe cu migrația somonilor – fojgăiala disperată, zeci, sute de somoni lovindu-se unul de altul, încercând disperați să urce împotriva curentului, pentru a ajunge la apele potrivite pentru depunerea icrelor.

Măcar somonii nu au brațe. Sau palme. Îmi iau câteva de la cei din jurul meu, nu rămân nici eu dator. Nu că aș vrea. Încerc să îi evit și să nu îi lovesc pe cei din jurul meu, dar e o misiune imposibilă. Nu am înaintat mai mult de 20-30 de metri și deja am luat câteva guri de apă și mi-am pierdut suflul. În jurul meu încep să se audă strigăte. Dacă nu eram destul de panicat după încăierarea generalizată de la început și gurile luate fără voia mea din ciorba de melci, acum sunt. Strigătele celor care cheamă salvamarii pe plăci să vină să scoată concurenții care nu mai pot continua se întețesc. Deja începusem să înot bras și mi se pare o idee bună să încerc să văd dacă mai pot atinge fundul lacului.

1044110_573156116060945_995424738_n
© Valentina Penescu

Îmi doresc să simt atingerea nămolului mai rău decât un pensionar reumatic în vacanță la Techirghiol. Însă nu e nimic acolo, sub picioarele mele, oricât m-aș întinde. Doar apă. Ceea ce părea o idee bună se dovedește a fi o idee foarte proastă. La fel ca în ziua aceea vântoasă din ’98 (sau poate era ’97?) când mi s-a părut o idee bună să ma bălăcesc în mare. Licean pe atunci, eram la Costinești. Cu o zi înainte, fusese furtună și valurile încă nu se potoliseră. Mergeam prin apa care îmi ajungea până la piept când o fată necunoscută mă roagă, într-un fel de strigăt șoptit, să o scot la mal. Plaja nu era departe, poate 20 de metri mai încolo, însă fața ei, un amestec de disperare și epuizare, m-a convins să ma aproprii și să o ajut. Când am ajuns destul de aproape, s-a agățat de gâtul meu și am cărat-o, așa cum își cară un parinte copilul adormit, până unde apa nu trecea de genunchi.

Mi-a mulțumit, cu vocea pierdută, sfârșită, a unui om consumat de o încercare prea grea. M-am întors în apă, m-am dus mai în larg, acolo unde încă puteam atinge fundul cu picioarele. Și am descoperit motivul pentru care era istovită. Și mi-am dorit și eu, ca ea, să mă scoată cineva din apă. Numai că, în cazul meu, la 1,93 ai mei, ar fi fost nevoie de vreun Ghiță Mureșan. Era un curent nenorocit care te tragea în larg, iar dacă făceai greșeala să te duci prea în larg, ajungeai, ca mine, într-un loc unde, chiar dacă mai aveai nisipul sub picioare, coamele valurile te acopereau cu încă un cap-două de apă și puteai să tragi aer doar în pauzele dintre ele. Aer, apă, aer, apă și câteodată, în loc să urmeze aer după apă, urma tot apă, un val indisciplinat care se spărgea pe tine exact când voiai să tragi aer. Alternanța valurilor era imprevizibilă iar curentul mă făcea să rămân pe loc, oricât aș fi încercat eu să merg înspre mal.

Iar mersul ăsta pe loc, încercarea de a înainta oricum, fără a reuși, era foarte obositor, mai ales când nu ai aer suficient. La un moment dat, eram atât de obosit încât nu îmi mai păsa. Nu îmi mai păsa dacă nu reușesc să ajung la mal, eram doar foarte, foarte obosit și voiam să mă odihnesc. Și așa am descoperit că dacă este ceva mai de speriat decât frica, aceea este resemnarea care o poate înlocui. Din fericire, un prieten era la 20-30 de metri, l-am strigat. A venit mai aproape. Știa să înoate, însă abia făcea și el fața valurilor și curentului. Doar pentru că a stat cu mine și m-a încurajat, am reușit să ies la mal și să nu cedez resemnării (thanks, Greg, owe you one).

Înapoi in 2013, in haosul din Mogoșoaia. În jurul meu se strigă după ajutor, nu ating fundul lacului, am luat apă, am luat palme și sunt cam la jumătatea distanței până la prima baliză, o lebădă gigantică. Sunt panicat, aproape îmi vine să cedez și să strig și eu după ajutor. Nu o fac. Parțial din mândrie. Nu îmi doresc nimic mai mult decât să ies din lac, însă nu răsturnat pe o placă. Iar dacă o să ies prin forțele proprii, întorcându-mă la start, atunci la fel de bine aș putea continua. Dar mai mult decât mândria, e rațiunea cu care reușesc să mai îmi alung din frică. Ai înotat distanțe mai mari de atât, îmi spun, chiar dacă au fost în piscină. Ce contează că e adâncimea mai mare, îmi spun, înoată încet bras, cu capul deasupra și o să poți să faci față.

Încep să înot și ajung la lebădă. Nu m-am mai bucurat niciodată așa de mult să văd una de aproape și îmi manifest bucuria agățându-mă de ea cu putere. Însă relația noastră e amenințată de ceilalți înotători care ajung și vor să pună și ei mâna pe lebăda mea. Presiunea lor mă împinge înainte, așa că înaintez și îi dau ocol, ținându-mă de ea. Suntem 5-6, poate 10 înotători care curtăm în felul acesta lebăda, până când, la presiunea celor din spate, care tot înaintează, ajungi în punctul în care ori mai dai o tură lebădei, ceea ce ar fi dubios, ori te desprinzi câtre următoarea baliză. Punctul de start e și cel de finish și trebuie să ocolești două balize, parcurgând un triunghi, pentru a termina. Acum urmează latura lungă a triunghiului, mult mai lungă decât ce parcusesem până atunci.

Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Şi, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.

Frank Herbert, Litanie împotriva fricii, Dune

Încep să înot bras spre următoarea lebăda. Momentul de respiro a alungat panica startului iar până aici concurenții s-au mai răsfirat. Am înotători în preajma mea, dar nu se mai lasă cu contact. Lucrurile merg bine. Și acum se mai aud strigăte, dar nu după ajutor, ci pentru rătăciții cu care ne mai intersectăm în următoarele minute. Sunt vreo 3-4 care vin din direcția opusă, înotând relaxați pe spate, până când le strigă cineva că merg în direcția greșită. Încerc să înot iarăși craul. Câteva brațe și simt că mă sufoc și rămân fără aer. Ceva e în neregulă. Încerc din nou, iarăși mi se întâmplă. După 2-3 guri de aer, nu mai pot expira sub apă. Corpul meu refuză să lase aerul să îi iasă din plămâni. Dacă e ceva mai important decât să inspiri la înot, e să expiri. Dacă nu expiri, nu faci loc aerului proaspăt iar dioxidul de carbon îți rămâne în plămâni. Senzația de sufocare? Nu e data de lipsa oxigenului, cum ai putea crede. E dioxidul care ți se acumulează în plămâni și pe care nu îl poți elimina – dacă ai inspira un gaz inert, cum e azotul, fără să fie amestecat cu oxigen, ai muri fără să simți vreodată că te sufoci.

Mai încerc de câteva ori. Eșuez de fiecare dată. Corpul meu refuză să mă asculte și să sufle cum trebuie aerul din plămâni. Mă resemnez și continui să înot bras. Ocolesc și a doua lebădă, care nu primește la fel de multă dragoste din partea concurenților ca prima. Nici eu nu mai simt nevoia să mă agăț de ea și termin cu bine cursa, mai în formă decât eram după primele 30 de secunde ale ei. Însă în continuare nu îmi vine să cred că frica a reușit să îmi facă propriul corp să mă trădeze, că în războiul dintre rațional și creierul reptilian (luptă câștigată de rațiune, pentru că nu am abandonat) o bătălie a fost, totuși, câștigată de irațional.

Ce am învățat din toate astea?

1. Frica poate fi paralizantă. In ambele cazuri, aveam energia necesară să ies la mal sau să termin cursa. Frica este ca un filtru aplicat realității care face totul să pară mai negru decât este – dacă faci pasul înapoi și realizezi asta, s-ar putea să poți compensa. Dacă nu te descurci singur, cere ajutorul. Câteodată tot ajutorul de care ai nevoie poate să fie o vorbă de încurajare de la altcineva.

2. Cum poți evita să ajungi în astfel de situații în care frica preia controlul? Simplu, prin antrenament. Dacă m-aș fi pregătit mai bine, nu mi-ar fi fost greu la triathlon. Totuși m-am antrenat suficient cât să termin proba. O vorbă a soldaților spunea “train hard, fight easy” – antrenează-te din greu, ca să lupți ușor. Pentru că gândirea logică îți poate fi anulată de frică, pentru că poți uita într-o fracțiune de secundă tot ce ai învățat, e important să deprinzi automatisme.  Asta pentru situații dificile. Nu te ajută să îți dezvolți automatisme pentru cumpăratul de pâine, mai puțin dacă o faci în Siria sau altă zonă de conflict. Automatismul este “însușire a sistemului nervos (înnăscută sau dobîndită prin exercițiu) de a organiza anumite mișcări succesive fără a mai fi nevoie de o dirijare conștientă a lor.” (DLRLC 1955). Asta înseamnă că nu te vei bloca din cauza fricii și vei putea reacționa mai repede decât în cazul unui gest/comportament învățat și ne-transformat în automatism.

3. Frica în sine nu este rea sau bună. Este o emoție normală, care, ca toate emoțiile, ne poate ajuta sau ne poate dăuna. Învață să recunoști când ea îți este dăunătoare. După ce eram aproape să mă înec, aș fi putut transforma apa într-o fobie. Aș fi putut să fiu măcinat de frică de fiecare dată când intram în mare sau într-o piscină. Sau în duș, dacă aș fi luat-o razna bine. Mi-ar fi folosit în vreun fel asta? Nu, mi-aș fi făcut singur rău mie. Și celor din jur, dacă n-aș mai fi călcat într-un duș.

4. Nu știu dacă ați remarcat, dar creierul uman se învață foarte ușor la prostii si mai greu la lucruri bune pentru tine. Fiecare situație în care ți-a fost frică îți este întipărită în creier de hipocamp și amigdală  – lasă-te prea mult pe mâna fricii și creierul tău va fi cablat să funcționeze astfel și pe viitor și frica să fie primul răspuns la o situație stresantă sau dificilă.

5. Cum ne descurcăm cu situații ca cea a drobului de sare? Evenimente viitoare, care sunt sau nu posibile? Decât să privești astfel de situații emoțional, concentrându-te pe cea mai rea variantă posibilă, ar trebui să le privești ca un exercițiu de risk management. Care sunt șansele pentru un anumit rezultat? Pot eu face ceva să modific rezultatul? Daca da, ce? Dacă este o acțiune pe care vreau să o întreprind, care sunt șansele să se sfârșească prost? Îmi asum aceste riscuri și merg mai departe sau nu?

6. Că tot vorbeam de riscuri și șanse, statistica ne e pavază. Viața este fragilă și lucruri groaznice se întâmplă în jurul nostru. Însă probabilitatea să ți se întâmple exact ție ceva rău este mai mică decât pare. Spunea Philip K. Dick, unul dintre autorii mei favoriți: “Cred că asta este povestea vieții: de ce îți este cel mai rău frică nu se întâmplă niciodată, dar nici ce îți dorești cel mai mult nu se întâmplă. Asta e diferența dintre viață și ficțiune. Presupun că e un compromis bun. Dar nu sunt sigur.”

7. Și ca o notă pentru mine, dacă este ceva mai groaznic decât panica care te poate cuprinde într-o situație dificilă, aia e resemnarea în care poți să treci. De frică, de panică, am mai avut parte, de resemnare, nu. Și sper nici să nu mai am.

P.S. Marea Neagră a făcut multe victime anul acesta – http://gcaptain.com/drowning/ – aici găsiți un articol foarte util, în engleză, despre cum să recunoști o persoană care se îneacă, pentru că nu este ca în filme. Aproximativ jumătate din copiii sub 15 ani care se îneacă anual în Statele Unite o fac la o distanță mai mică de 25 de metri de un adult și una dintre explicații poate fi că nu știm să recunoaștem aceste semne. Atenție însă dacă veți fi puși vreodată în situația de a salva pe cineva de la înec – din cauza disperării victimei, se poate întâmpla ca și salvatorul, și victima să moară înecați.

Comentează articolul

Citește și: