Tu ești indispensabil? Despre poezie, joburi și calculatoare.

Cum poți măsura importanța unei poezii? Pentru a face asta, trebuie întâi să fim familiarizați cu concepte precum ritm, rimă și figură de stil, după care trebuie să punem două întrebări: 1) Cu câtă pricepere a fost obiectivul poemului atins și 2) Cât de important este acel obiectiv? Prima întrebare evaluează perfecțiunea poemului, întrebarea a doua evaluează importanța lui. Și odată ce aceste întrebări și-au primit răspuns, determinarea valorii poeziei respective devine o problemă relativ ușoară. Daca scorul pentru perfecțiune este reprezentat pe orizontala unui grafic și importanța pe verticală, atunci calcularea ariei totale a poemului dă măsura măreției sale. Un sonet de Byron s-ar putea să aibă un scor mare pe verticală dar unul mediu pe orizontală, în timp ce un sonet shakesperian ar avea scoruri mari pe ambele axe și o suprafață mare, arătându-și astfel măreția.

Iar Robin Williams zice: Excrement. Asta crede despre cel care a scris ce e mai sus. Cei ce au văzut Dead Poets Society poate au recunoscut secvența în care Robin, profesor de limbă engleză la un liceu elitist, îi pune pe elevii săi să rupă paginile din manual în care sunt învățați cum să evalueze poeziile. De ce? Pentru că voia ca elevii să gândească pentru ei înșiși, pentru că voia ca ei să citească și să aprecieze poezia nu inginerește, ca pe un plan al unei instalații, măsurând matematic o arie, cât prin prisma umană și emoțională.

Secvența asta mi-a adus aminte de școala generală. Sunt mulți ani de atunci, mai bine de douăzeci și nu știu cum se mai procedează în ziua de azi, dar atunci, pe vremuri, existau niște cărticele cu comentarii, acoperind toate textele din care dădeai examen la liceu. Comentarii pe care mulți le învățau cuvânt cu cuvânt, cuvinte pe care le vărsau apoi pe hârtii, în teze și examene. George Călinescu a avut meritul să inventeze o literatură acolo unde nu prea exista și a reușit, în același timp, cu ajutorul profesorilor și a elevilor, să distrugă generații. Pentru că ceea ce spunea el era considerat mai important decât orice ar putea zice un elev de generală, era interpretarea ortodoxă și sforăitoare a literaturii pe care nu o puteai contrazice.

Iar atunci sistemul a zis: repetă ce a zis el, nu încerca să gândești tu. Iar elevii au zis: repet ce a zis el sau un autor al unei cărți de comentarii, pentru că vreau o notă bună și sunt șanse mai mari să o obțin așa. Iar efectele au fost mai profunde decât o simplă notă la literatură, efectele au fost că generații întregi au învățat că este bun conformismul. Că nu are rost să lupți cu sistemul. Că nu are rost să fii unic în vreun fel, ci mai bine ești o rotiță, la fel ca celelalte, debitând aceleași cuvinte și fiind răsplătit pentru asta prin note bune. Iar o parte din cei ce au renunțat la gândirea proprie pentru o notă mai bună, au crescut în adulții pe care poți să îi vezi prin corporații, vânzându-și gândirea și integritatea pentru un loc mai călduț, încercând nu să fie deosebiți, cât obedienți.

Spre deosebire de școală, unde toți elevii dintr-o clasă pot lua nota 10, aici răsplățile sunt numărate. Așa ca poți vedea mai mulți oameni încercând să se vândă decât cei care și reușesc. Și totuși, trăim in vremuri bune, pentru că în zilele noastre, mai multe joburi vin în România, decât pleacă. Ce se va întâmplă în zece, douăzeci de ani atunci când vom fi prea scumpi?

Oricât mi-ar plăcea procesele și procedurile asociate cu companiile mari, pentru că eficientizează și creează ordine în haosul care poate fi munca, rolul lor este să creeze un sistem în care fiecare rotiță poate fi înlocuită ușor, fără să afecteze output-ul final. Iar dacă fiecare rotiță poate fi înlocuită cu alta, atunci începe să conteze costul rotiței. Asta a fost în favoarea noastră până acum, când rotițe din alte țări au fost înlocuite de rotițe românești. Nu va mai fi în viitor și probabil vor exista persoane care își vor scărpina capul și se vor întreba cu ce au greșit și de ce nu mai au un loc de muncă, deși ei au venit la munca 8-9 ore pe zi, au ascultat și au urmat ce li s-a zis să facă și totuși nu a fost suficient.

“The indispensable employee brings humanity and connection and art to her organization. She is the key player, the one who’s difficult to live without, the person you can build something around. The indispensable employee – I call her/him a linchpin – is a person who’s worth finding and keeping.”

Seth Godin, Linchpin: Are You Indispensable?

Și asta pentru că în secolul 21 nu va mai fi suficient doar să apari la muncă pentru un salariu. Cum predică și Seth Godin în “Linchpin: Are You Indispensable? “, în ziua de astăzi, calea către siguranță nu mai este conformismul, cât să fii un artist în ceea ce faci și să pui pasiune, pentru că asta te va diferenția de alte rotițe, te va face de neînlocuit. Și acum vorbim doar de luatul joburilor de către alți oameni, dar ce se va întâmpla atunci când mașinile vor lua mai multe locuri de muncă decât până acum? Vedeam, de curând, într-un film din anii 50-60, un birou plin de secretare, douăzeci, treizeci, debitând corespondență la mașini de scris. Probabil nici ele nu credeau că joburile lor vor dispărea și totuși s-a întâmplat – calculatoarele, imprimantele și internetul le-au făcut munca superfluă.

Și se întâmplă continuu în jurul nostru. Taximetriștii sunt înlocuiți de Uber iar șoferii de Uber vor fi înlocuiți, probabil, de mașini care se vor conduce singure. O parte din casierii din magazine au fost înlocuiți deja afară de case unde îți scanezi și îți plătești singur. Cum poți evita asta? Săptamâna trecută eram într-un hipermarket din Ploiești. La casă, un casier, mai politicos decât majoritatea, care după ce îmi scanează produsele, îmi spune și citez pe cât de bine mai țin minte: “Am deosebita plăcere să vă anunț că există un concurs între mine și colegii mei, cine vinde mai multe batoane de cereale, sunt la ofertă” și îmi arată cutia, așezată la îndemână, “câte doriți?”. Am cumpărat două, deși nu  îmi doream un baton de cereale. De ce? Pentru că a introdus latura umană în ecuație, ceva ce nu ar reuși, evident, nicio casă automată. Omul respectiv, fie că el inventase textul, fie că venise de mai de sus și doar l-a livrat foarte bine, era un linchpin. M-a făcut să îmi pese, pentru că dacă eu cumpăram un baton, îl ajutam să câștige un concurs.

Nu era acolo doar să stea 8 ore la o casă, bipăind produse și așteptând să treacă timpul, ci făcea ceva extra față de jobul său. Iar asta s-a concretizat într-o vânzare în plus. Și indiferent de ce ai face, de la casier la CEO, poți să fii un linchpin , poți să fii un artist și nu doar să umpli un scaun pentru 8 ore, primind un salariu în schimb. Dacă nu te simți motivat să faci asta la jobul pe care îl ai, poate nu este jobul potrivit și ar trebui să-ți cauți altul. Dar cum zice Seth Godin în Linchpin, să îți transferi pasiunea în jobul tău este mult mai ușor decât să-ți găsești un job care se întâmplă să se potrivească cu pasiunea ta.

Art isn’t only a painting; it’s anything that changes someone for the better, any nonanonymous interaction that leads to a human (not simply a commercial) conclusion.” 

Seth Godin, Linchpin: Are You Indispensable?

Și de ce e important să pui pasiune în ce faci? Pentru că fără pasiune, fără artă în ceea ce faci, poți foarte ușor să fii înlocuit de altcineva sau de o mașină care face ce faci tu, doar că mai ieftin.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă un like paginii de Facebook Movers and Shakers – o poți face aici.

Comentează articolul

Citește și: