Mă întreba cineva luna trecută ce înseamnă că sunt alergator de joasă speță, așa cum scrie la descrierea mea de pe site. De fapt, scrie de joasă performanță, dar m-am amuzat imaginându-mi ce ar trebui să faci ca sa fii un alergător de joasă speță – să pui piedică altora, să furi startul sau să le dai peste mână celorlalți când vor să bea la punctele de hidratare?

Ziceam că sunt de joasă performanță pentru că nu sunt un alergător bun – nu am viteză, sunt cam mare și predispus accidentărilor, așa încât orice plan mai serios de antrenament se întrerupe înainte de sfârșit la mine printr-o accidentare – dar sunt alergător. Și asta nu neapărat pentru că am terminat niște curse, pentru că am reușit să trag de mine până la final în niște semi-maratoane și maratoane, ci mai degrabă pentru momentele când am ieșit să alerg, deși afară erau peste patruzeci de grade sau sub zero, ploua sau ningea, era zi sau noapte.

Pentru momentele în care nu m-am oprit din alergat, momentele în care sângele îți fierbe în vene, plămânii nu mai fac față și nu mai reușesc să îți dea suficient oxigen și pentru picioare, și pentru creier. Iar creierul pierde lupta pentru oxigen și gândurile care nu sunt necesare dispar, rămân doar cele legate de cursă, trebuie să termini, nu te opri, trage mai tare – câteodată sunt înjurături,  câteodată nici măcar atât, pentru că nu ai suficient oxigen nici pentru atât și singurul gând rămas este să nu leșini.

Dacă șoferul mașinăriei care este corpul tău e creierul, în astfel de momente este șoferul obosit mort care vrea să ajungă acasă după un drum prea lung – bordul aprins ca un brad de Crăciun, luminițe sclipind, indicând diferite defecțiuni și se roagă ca niciuna să nu îl oprească de tot înainte de a ajunge la destinație sau să nu colapseze și să adoarmă la volan. Și trage de el, pentru că cel mai important e să ajungă la capăt, încă o sută de metri, încă cinci sute, încă un kilometru, încă cinci.

M-am apucat de alergat în 2010. Voiam să slăbesc în vara aceea – m-am prins doar mai târziu că deși e una dintre activitățile cele mai consumatoare de calorii, dacă nu ai grijă și de dietă, îți ia un an-doi să dai jos semnificativ – și mi s-a părut cea mai la îndemână formă de sport.

Nu-i înțelegeam însă pe cei ce alergau de distanță, mi se părea plictistor să alergi atâta timp, ce naiba poți să faci atâta timp, singur cu tine? La început, puteam să alerg câteva sute de metri până să mă opresc – alergam prea tare, greșeala pe care o fac mulți când se apucă de alergat. Am descoperit că am mușchi de care nu știusem până atunci și de care am aflat doar când mă dureau după sesiunile de alergat – fiecare zi aducea câte o durere nouă. Am crescut distanțele și am reușit să ajung la trei kilometri, după care la cinci și chiar dacă astăzi mi se par distanțe banale, atunci erau mari realizări pentru mine.

La trei luni și jumătate de când începusem să alerg am terminat primul meu semi-maraton. Până atunci, alergasem doar puțin mai mult de jumătate din distanța de semi-maraton și a mers mai bine decât m-am așteptat, doar că două-trei zile după am mers ca cei din reclama asta.

Însă până când am ajuns să fac primul semi-maraton, mă infectasem deja cu microbul alergatului. Descoperisem că minutele și orele petrecute alergând nu sunt așa de plictisitoare pe cât păreau. Descoperisem dușul de endorfine de la sfârșitul sesiunilor de alergat, euforia alergătorului – the runner’s high.

Descoperisem și acele momente în care corpul ți se obișnuiește cu ritmul dat de picioarele tale lovind asfaltul, stângul, dreptul, stângul și iar dreptul și intră pe pilot automat, preia controlul, iar mintea ți se eliberează de povara controlului și se retrage din lumea fizică, într-o stare de beatitudine și impăcare pe care presupun că o simt și cei ce meditează. Descoperisem că alergatul poate fi ca o ședință de terapie – nimic nu îți curăța mai bine gândurile negre sau stresul decât niște kilometri alergați, iar dacă nu se întâmpla asta, înseamnă că nu ai alergat suficient, mai bagă câțiva kilometri.

Descoperisem că în alergat, în afară cazului în care ești atlet de performanță, nu te bați cu nimeni, decât cu tine însuți. Iar competiția asta cu mine mi s-a părut cea mai dificilă dintre toate. Când competitorul tău ești tu însuți, când învingătorul și învinsul sunt aceeași persoană, nu există scuze. Însă aici vorbim de minute, de ore, petrecute în competiție cu tine. Mai există o competiție cu propria persoană, cel puțin la fel de dificilă ca alergatul de distanță dar care durează mult mai mult, cam fiecare minut, oră, zi și an petrecut treaz. Aceea de a fi o persoană mai bună. Nu în sensul de a face fapte bune, deși poate fi și asta, ci în sensul de a deveni cea mai bună variantă a ta. De a studia și de a munci și de a face tot ce e necesar. Dacă îți dorești asta. Este dificil pentru că, pe cât de programabili și auto-programabili pot fi oamenii, pe atât de greu este să schimbi pe cineva sau pe tine însuți.

La fel ca alergatul, necesită efort permanent și constant, dacă vrei să obții rezultate. Însă schimbarea sinelui este vândută în ziua de astăzi, împachetată în același ambalaj ca dietele de slăbit. Și la fel, cum mulți dintre cei care încearcă vreo cură minune de două săptămâni, slăbind nu știu câte kilograme, revin în timp la greutatea lor de dinainte pentru că nu există o schimbare adevărată în comportamentul lor și au vrut doar o scurtătura spre rezultat, la fel și dezvoltarea personală trebuie să fie un proces constant și de durată, pentru a obține rezultate.

Remarcam acum câteva luni ce număr mare dintre cei care se ocupă de dezvoltarea personală sunt alergători. Poate alergatul de distanță îți arată că se poate, că se poate evolua, că poți adăuga kilometru după kilometru, făra a fi în competiție decât cu tine însuți. Poate oferă motivarea corectă, internă. Poate arată ce ar trebui să faci, să ieși afară și să alergi și când vremea nu e bună sau nu ai chef – la fel trebuie să preiei controlul și când vine vorba de a te îmbunătăți în alte domenii.

Mi-a plăcut ceva scris de Haruki Murakami în legătura cu asta. Și el alergător de lungă distanță și care se auto-declară un “alergător mediocru”, m-a făcut pe mine să mă auto-declar un alergător de joasă performanță. Sau de joasă speță. Pentru ca un om care aleargă ca el, în unele luni, peste 300 de kilometri, nu e chiar un alergător mediocru pentru un amator.  În “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”, povestește un interviu cu un alergător de performanță:

L-am intervievat odată pe alergătorul olimpic Toshihiko Seko, chiar la puțin timp după ce s-a retras din competiție și a preluat funcția de manager al echipei S&B. L-am întrebat: “Domnule Seko, i se întâmplă și unui alergător de talia dumneavoastră să nu aibă chef să alerge și să vrea să lenevească în pat?” S-a uitat la mine și mi-a zis cu o voce care lăsa să se înțeleagă că i-am pus o întrebare stupidă: “Evident că da! Ba chiar foarte des.”

Și acesta e secretul și pentru o schimbare în bine a propriei persoane. Să te dai jos din pat, chiar și când nu ai chef.

Articol scris de Ștefan Ghimpău. Adaugă-mă pe LinkedIn si spune-mi cum pot să te ajut.